Hoinar în Occident

Percepţia mea iniţială despre Franţa a fost una mitică, făurită de profesorul de limba franceză din liceu. De aceea, am ales ca experienţă să trăiesc pentru patru luni de zile în ceea ce credeam a fi o ţară boemă, plină de poezie şi culoare... Acum, după patru luni trăite în Franţa şi implicit în Occident, mă simt datoare faţă de mine şi faţă de ceilalţi să arăt şi faţa nevăzută a lucrurilor.

Felul în care am trăit în aceste patru luni, la fel ca rândurile ce urmează reprezintă experienţa mea personală şi nu pot fi considerate decât ceea ce sunt - experienţa unui student român într-o ţară străină. Poate am avut aşteptări prea mari, însă uitându-mă în urmă, la aceste patru luni, cred că puteau fi mai bune, mai pline şi mai folositoare în timp.

În Franţa, am fost discriminată în cantina studenţilor în cel mai josnic mod 

Despre cum este să fii român în Occident s-au scris mii de rânduri, despre discriminarea românilor cu atât mai mult. Percepţia Celuilalt e mereu încărcată de prejudecăţi, se ştie, dar trăiam cu impresia greşită că totuşi occidentalii, în speţă francezii pe care i-am cunoscut vor avea bunul simţ şi deschiderea să nu facă generalizări (îi credeam mai liberi, mai deschisi la cunoaştere, la nou). Însă realitatea mi-a demonstrat altceva: plini de ei şi îngâmfaţi, studenţii francezi ne-au înjurat în cel mai josnic mod doar pentru că venim din ţara sărăciei şi a prostituţiei.

Este o experienţă marcantă să fii jignit în franceză, tu din păcate să înţelegi ce ţi se spune şi să te uiţi în jur cum nimeni nu reacţionează. Am fost discriminată în cantina studenţilor din campusul universitar din Bordeaux, Franţa, unde doi studenţi francezi au aruncat în mine şi în colega mea româncă cu mâncare doar pentru că ne-au auzit vorbind româneşte. Am tăcut mâlc, ne-am uitat în jur cum nimeni nu reacţiona în nici un fel, am mers la conducerea cantinei să ne apărăm, dar acolo nu ne-a băgat nimeni în seamă. Cu un gust amar, cu multe întrebări ne-am continuat viaţa în Bordeaux.

Programul Erasmus - intenţii bune, lipsuri multe

Obiectivul programului Erasmus este interculturalitatea şi schimbul de experienţă între studenţi de naţionalităţi diferite. Am întâlnit studenţi din toată lumea, cu obiceiuri şi tradiţii diferite. Mi-am dorit să cunosc mai multe despre ei, despre ce gândesc şi despre ce planuri au. Studenţii Erasmus ce i-am cunoscut au fost deschişi, ne-am înţeles foarte bine, însă prin eforturi proprii, ale mele şi ale lor. Dar din partea gazdelor, a francezilor, nu am văzut nici un efort. Nu ne-au înlesnit nici o întâlnire, nu ne-au ajutat în nici un fel să ne cunoaştem.

La iniţiativa noastră, a studenţilor români, am organizat o seară Erasmus, unde am făcut clătite şi ne-am cunoscut cu arabi, chinezi, etiopieni, germani sau chiar balcanici. Interculturalitatea a fost la ea acasă, diferenţele şi-au simţit prezenţa. Mă bucur că am cunoscut atâţia oameni, atâtea obiceiuri, m-am bucurat că mai toţi ştiau de mămăliga romanească şi ne rugau să le gătim, însă m-am întristat când francezii sau italienii nu au vrut să ne onoreze invitaţia.     

Programul Erasmus e considerat ”The chance of a lifetime”, o dată pentru că poţi participa doar o singură dată în viaţă şi pentru că este considerat o şansă de a experimenta mai multe într-un mediu nou. Eu mi-am consumat şansa, însă nu cred că aş mai vrea să plec sau să mai particip, întrucât cu toată deschiderea mea, m-am lovit de un zid de gheaţă din partea gazdelor, un zid ce nu s-a vrut dărâmat, cu toate încercările noastre, ale studenţilor Erasmus din România.

Libertate, egalitate, fraternitate?

După  părerea mea, Franţa modernă e departe de libertatea pe care care a visat-o. A devenit o ţară subjugată unui alt stăpân - banul şi puterea. Cultura nu mai reprezintă o valoare, relaţiile interumane s-au răcit, francezii nu mai au grijă de sufletul lor, nu mai sunt boemi şi deschişi. Sunt indolenţi, par tot timpul nemulţumiţi (greva reprezintă un fenomen normal), sunt închişi faţă de străini. Oare chiar a fost un deziderat dorinţa de libertate? Oare chiar egalitatea era doar pentru francezi între ei?... Oare chiar respectul pentru celălalt şi pentru intimitatea lui înseamnă să nu-l ajuţi când îţi cere (am cerut frumos ajutorul unui francez pentru un bagaj greu şi răspunsul a fost un ridicat din umeri)?

O experienţă de neuitat a fost în schimb întâlnirea cu comunitatea de români din Bordeaux, oameni care abia aşteaptă să se întoarcă în ţară. La prima vedere, par oameni fericiţi, au tot ce le trebuie, sunt tineri, au călătorit, şi-au făcut o viaţă acolo, muncesc pe brânci pentru francezi şi recunosc cu un zâmbet amar că nu sunt trataţi în mod egal, că dacă un francez munceşte 10 ore, ei muncesc 14 ore. Nu au prieteni francezi, au dormit în parc prima dată când au venit în Bordeaux şi nu se pot baza decât pe fraţii lor români. Au mers la vot cu speranţa că se vor întoarce acasă. Abia aşteaptă să se întoarcă la cei dragi, la munţii lor, la sufletul lor. Şi eu sunt recunoascătoare că i-am cunoscut, că mi-au dat cea mai bună lecţie despre mirajul străinătăţii.

Epilog       

Rămân multe întrebări, rămân bogăţiile celorlalte culturi, oceanul, locurile frumoase pe care  le-am văzut, dar nu rămân oameni şi prieteni. Rămâne un respect mai mare pentru ţara mea, pentru românii care mai simt, care mai au grija de cultura noastră şi mai ales rămâne hotărârea de a promova mai mult oraşul şi ţara în care m-am născut.