Nu aduce anu` ce aduce disponibilizarea...

Primul gând al unui proaspăt „dat afară” este cum se va descurca cu rata la bancă, cu creditul la noul obiect electrocasnic. A doua zi, văzând că visul urât persistă, devine disperat. După răfuieli cu familia şi gânduri negre, vine etapa răzbunării, adică ce ar fi dacă ar mai fi concediat şi X, şi Y… Se pare că dorinţa sumbră a românului năpăstuit de care vorbim se va îndeplini: nu a început bine anul, că au fost anunţate alte disponibilizări în masă.

Parcă niciodată România nu s-a confruntat cu o atare instabilitate, încât începi să te întrebi serios în sinea ta: „o fi criză sau e făcătură?”. Ce e mai trist este că se rup legături tainice între generaţii: tinerii şomeri se văd îndreptăţiţi să creadă că un loc eliberat de un veteran este pentru ei, iar veteranii arată cu degetul spre masa de hiper-specializaţi veniţi de pe băncile  facultăţii. Încercaţi acest experiment: intraţi într-o primărie şi trageţi cu urechea la funcţionarii publici care fumează pe la colţuri, o să aflaţi că respectivul merită să fie dat afară, pentru că e prea bătrân şi se mişcă încet sau respectiva, pentru că se învoieşte să se ducă la facultate.

Stau acasă şi am un şomaj frumuşel

Într-adevăr victimele sigure ale acestei crize sunt tinerii, care devin şomeri pe bandă rulantă, îmbulzindu-se în fiecare lună la viza de şomaj, însă ajung în această situaţie şi dintr-un teribilism al delăsării, la o adică e mai bine să stai acasă şi să îţi vină banii de la stat decât să munceşti pentru un salariu minim pe economie. Rozin Ceauşescu, director coordonator AJOFM Vâlcea explică această situaţie astfel: „Ne confruntăm cu un număr mare de şomeri în rândul tineretului, pentru că aceştia preferă ca, imediat după terminarea liceului sau a facultăţii, să îşi întocmează un dosar de şomaj, decât să îşi caute un loc de muncă”. Şi astfel într-un judeţ mic precum Vâlcea, rata şomajului atinge pragul alarmant de 8,1 %, iar dintr-un total de 14.400 de şomeri indemnizaţi şi neindemnizaţi, tinerii până în 30 de ani reprezintă o jumătate, adică peste 7.100.

Motivele pentru care aceştia sunt în şomaj, diferă; bine-cunoscuta criză însumează trei puncte oficiale: „restrângerea sau reorganizarea de activitate la firmele la care au fost angajaţi plus şomajul tehnic ca urmare a diminuării activităţii economice fie din cauza crizei economice, fie pe perioada iernii”, la acestea se adaugă şi faptul că nu şi-au găsit un loc de muncă după absolvirea facultăţii în decurs de 6 luni.

În judeţul vecin, Sibiu, tabloul este aproape identic: 15.300 şomeri, din care aproape 6.500 femei, rata şomajului înregistrând valoarea de 8,2%. Din totalul şomerilor, peste 2.200 sunt persoane în vârstă de până la 25 ani (1.203 muncitori, 630 persoane cu studii medii şi 375 persoane cu studii superioare); 1.291 dintre aceștia sunt şomeri indemnizaţi, iar 917 sunt şomeri neindemnizaţi. 676 dintre şomerii indemnizaţi, aparţinând acestei grupe de vârstă, sunt proaspeţi absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, iar 615 provin din câmpul muncii.

Singura deosebire ar fi că în Sibiu tinerii mai vor să muncească şi statul îi ajută pe cât posibil. În anul 2009, 74 absolvenţi de instituţii de învăţământ au fost încadraţi în muncă la angajatori care au încheiat convenţii cu AJOFM Sibiu, beneficiind din bugetul asigurărilor pentru şomaj de o primă neimpozabilă, egală cu valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data încadrării, dacă se încadrează cu program normal de lucru şi pentru o perioadă mai mare de 12 luni. În acest moment valoarea indicatorului social de referinţă este de 500 lei. În cursul anului 2009 un număr de 115 absolvenţi au beneficiat de această primă. Toate informaţiile ne-au parvenit de la Ioan Hămbăşan, director coordonator AJOFM SIBIU.

Dacă nu e şomajul problema principală, atunci e munca la negru

Întotdeauna mi-am imaginat că un proaspăt şomer sau o persoană care nu îşi găseşte nicidecum un loc de muncă acceptabil, va încerca să muncească la negru, cu toate consecinţele pe care le-ar implica acest lucru.

Francisc Szombatfalvi Török, director coordonator ITM Sibiu ne informează că munca la negru în Sibiu nu a crescut faţă de anii precedenţi (323 de cazuri în 2009 faţă de 372 înregistrate în 2007), dar femeile ocupă ponderea cea mai mare în rândurile celor care se încumetă să muncească fără forme legale şi anume, 120 de persoane. Angajatorii depistaţi  că practică munca la negru ating nivelul de 160, în uşoară creştere faţă de alţi ani. În ceea ce priveşte vehiculatele concedieri din sistemul bugetar, ITM Sibiu declină orice competenţă, cu adăugarea că în cazul în care instituţia va fi sesizată în cadrul unor conflicte de muncă sau încetarea raporturilor de muncă, aceasta va interveni în limita prevederilor legale existente în România (Legea 168/ 1999).

La nivel naţional, situaţia nu se prezintă în nuanţe tocmai optimiste. Din informaţiile oferite de Dantes Nicolae Bratu, inspector general de stat adjunct, numărul celor muncesc la negru, dar şi al angajatorilor care se riscă cu acest subterfugiu, a crescut cu peste 1.000 de cazuri de ambele tabere (7.900 în 2008, 8.500 în 2009 pentru angajatori; 16.200 în 2008 , 17 500 în 2009 pentru cei depistaţi „la negru”).  

Ţara arde, dar nu în flacără violet!

Între timp ai noştri politicieni au alte preocupări alese: cum să se mute din Casa Poporului[1], cum să facă un teren de golf la Snagov[2], cum să despice flacăra violet în patru[3] etc. Pe străzi, în forurile sindicatelor forfota creşte de la zi la zi[4] şi nu este exclus ca bugetarii şi mai nou jurnaliştii să iasă în stradă.

Cert este că am devenit o ţară-amanet: sunt viraţi nişte bani în noi, ca să mai trăim conectaţi la aparatul de respiraţie, pentru ca mai apoi să fim buni de plătit dobânzi... Nu este filmul lui Stere Gulea, în care Ilie Moromete să îi spună senin Jupuitului:  „N-am!...”, să îi mai dea o mie de lei, 500 de lei la „fonciire” şi să mai scape un an, asta va fi România reală a anilor viitori: băncile interne şi FMI-ul nu vor înţelege termenul de păsuire, pentru că nu există în vocabularul lor.

Anul trecut au fost regizate două filme despre 2012[5]. Posibilitatea unei Apocalipse, pentru mine devine tot mai concretă, trăind într-o Românie care înoată în mlaştina datoriilor externe: asta e Apocalipsa noastră!