Românii şi crezul lor adaptat

România este considerată, la momentul actual, ţara cu cei mai mulţi credincioşi din Europa. Conform studiilor întocmite, peste 90% dintre români cred în Dumnezeu, un lucru încurajator dacă este să se ţină cont de unele restricţii impuse de comunişti în privinţa unei entităţi supreme. Cetăţenii acestei ţări au rămas fideli divinităţii, acelei atitudini religioase, una chiar alambicată cu încredere şi expectativa reacţiei de stimul la cererile adresate.

Românii sunt mai credincioşi pentru că au multe doleanţe, au ce să ceară de la Dumnezeu, de la hrană, sănătate, până la luminarea minţii şi acceptarea lucidă a situaţiei în care se scaldă pauperizarea crescândă a acestora. 

 Deci, încrederea pe care o are fiecare român vis-a-vis de providenţa divină este pur justificată atunci când vine vorba de umărul atotcuprinzător, omniscient şi omnipotent, care, la rugăminţi îndeajuns de lacrimogene, putea fi convins să fie întins pentru capul fiilor rătăcitori şi bolnavi de inaniţie. Asta înseamnă că românii sunt siliţi indirect să creadă în ceva care îi poate proteja continuu pentru a-şi păstra identitatea, originea. Aici poate fi vorba de o descendenţă a unui bigotism înrădăcinat înaintea primului război mondial. Însă, cele amintite mai sus nu garantează neapărat echilibrul sufletesc, bunătatea dusă până la margini sfinte sau conştiinţa care, era oricum ţinută sub cheia diverselor opresiuni ce au intervenit asupra românilor de-a lungul timpului.           
O să reiau ideea conform căreia puţini sunt blânzi şi altruişti de bunăvoie. Ca să fie mai clară expunerea, trebuie să se facă diferenţierea între cele două cadre, în care românul devine, în mod silit, miel, lup, urs, balaur sau chiar cerber.            

Locuitorul plaiurilor mioritice e bun pentru că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, are nevoie de credinţă pentru a-şi asigura stabilitatea societală şi are nevoie de credinţa exprimată cu voce tare, dar inhibată şi mai degrabă mincinoasă, pentru a se conforma cu majoritatea sau de frica unei pedepse ulterioare, pe care ar putea să o sufere în cazul nerespectării celor zece porunci.

Păstorul, ciobănaşul nostru crede în Dumnezeu până în momentul în care îşi vede inelul magic pe deget şi construieşte din el, cu puterea lui însuşită voit, un imperiu în care îi recunoaşte numai pe cei drepţi lui în piramidă, nu şi pe aceia de la bază, care la rândul lor ar vrea să ţină inelul pe deget măcar o zi...Limita dintre dreptate şi nedreptate este atât de fină, încât de abia se observă. Oare chiar atât de rău dăunează bunăstarea şi luxul în care se scaldă un om, credinţei şi aplecării native către umilinţă, recunoaştere şi fapte bune neprelucrate?

sursa foto: produsin.ro